De cele mai multe ori, este bine să ne axăm pe priorități. Eu cam asta fac, de când mă știu. Tocmai acesta este motivul pentru care am lipsit puțin de pe blog, pentru că prioritate în acest timp mi-a fost examenul de ieri, examen prin care voi reuși să ajung din nou la copiii mei, pentru a-i lăsa cu bine în clasa a V-a. Abia aștept să-i revăd și să-i strâng în brațe, pentru că am cei mai frumoși prieteni de pe pământ!
Și pentru că știți deja cât iubesc copilașii, dintr-un alt articol pe care vă invit să îl recitiți sau să îl citiți, dacă nu ați făcut-o până acum: https://alexandrapricop.wordpress.com/2018/07/04/cea-mai-iubita-dintre-pamanteni/#more-130
O să vă spun ce am observat în ultimele zile, în care nu am mai scos un cuvânt pe blog…
Săptămâna trecută, Miercuri – 22 August, am venit de la manichiură, iar în stația de troleibuz la care eu cobor pentru a merge acasă, aud mai multe fluierături provocate de un fluier. Nimic interesant până acum, mă gândeam inițial că este doar un polițist care își face meseria. Problema era alta, atât eu, cât și oamenii care așteptau la trecerea de pietoni, ne uitam ba în stânga, ba în dreapta, să vedem unde este polițistul, pentru că „dânsul insista să fluiere”… dar nimeni nu l-a văzut. După ce am trecut pe cealaltă parte, am zărit trei băieți de 6-7 ani, care se distrau de mama focului. Citește în continuare „Unde ești, copilărie?”
